Industria alimentară din România: un paradox al resurselor nevalorificate
România, cu o suprafață agricolă impresionantă de 12,7 milioane de hectare, produce anual peste 20 de milioane de tone de cereale, situându-se printre liderii europeni în sectorul agricol. Cu toate acestea, această abundență de resurse naturale nu se reflectă în performanțele industriei alimentare, unde țara noastră rămâne mult în urma vecinilor săi, în special Ungaria.
În ciuda faptului că dispune de un teren agricol de trei ori mai mare decât Ungaria, România continuă să se concentreze pe exportul de materii prime, pierzând astfel oportunitatea de a adăuga valoare prin procesare. Ungaria, cu resurse mult mai limitate, a reușit să atragă investiții semnificative în industria alimentară, înregistrând 725 de milioane de dolari investiți în 2022, comparativ cu doar 518 milioane de dolari în România.
Capacități neutilizate și birocrație sufocantă
Problemele industriei alimentare din România nu se limitează doar la lipsa investițiilor. Deși există fabrici mari și capacități de procesare, acestea nu sunt utilizate la potențialul lor maxim. Costurile fixe ridicate per produs, birocrația excesivă și lipsa unei strategii coerente de modernizare contribuie la stagnarea acestui sector. În loc să transforme cerealele în produse finite cu valoare adăugată, România continuă să exporte materii prime, pierzând astfel oportunități economice semnificative.
Nicolae Istudor, rector al Academiei de Studii Economice din București, subliniază că, deși există potențial și infrastructură, utilizarea acestora rămâne sub nivelul optim. „Avem fabrici mari, dar nu sunt utilizate la capacitate maximă. Este foarte puțin probabil să vedem investiții în construcția de noi unități de procesare. În schimb, continuăm să exportăm materii prime, cum ar fi cerealele, fără a le procesa local,” afirmă acesta.
Oportunități pierdute și lecții de învățat
Ungaria demonstrează că dimensiunea resurselor nu este singurul factor determinant pentru succesul unei industrii. Prin politici eficiente și atragerea de investiții, vecinii noștri au reușit să transforme un dezavantaj aparent într-un avantaj competitiv. În schimb, România rămâne blocată într-un model economic bazat pe exportul de materii prime, fără a valorifica pe deplin potențialul său agricol.
Acest decalaj între resurse și performanță ridică întrebări serioase despre prioritățile și strategiile economice ale României. Într-o țară cu resurse naturale atât de abundente, lipsa valorificării acestora printr-o industrie alimentară robustă reprezintă nu doar o problemă economică, ci și o pierdere strategică pe termen lung.
Concluzii implicite: un viitor incert
În timp ce România continuă să exporte materii prime, pierzând valoare adăugată și locuri de muncă, alte țări din regiune demonstrează că investițiile și strategiile bine gândite pot transforma chiar și resursele limitate în avantaje economice. Rămâne de văzut dacă România va reuși să își redefinească prioritățile și să își valorifice potențialul agricol uriaș într-un mod care să aducă beneficii reale economiei naționale.
