După patru victorii Trustee Capital în instanță, AFM demonstrează continuitatea perfectă a guvernării prin contradicție, plătind 120.000 lei cu garanție validată juridic în timp ce o urmărește penal pentru aceeași garanție.
GENEALOGIA CONTRADICȚIEI ADMINISTRATIVE AGRAVATĂ DE JUSTIȚIE
Plata efectuată pe 3 iunie 2025 către SC Teleson SRL pe baza unei garanții Trustee Capital Management IFN, în timp ce AFM menține plângerea penală împotriva emitentului după patru înfrângeri consecutive în instanță, reprezintă apogeul evoluției post-comuniste a guvernării prin contradicție. De la „procesele” comuniste cu verdict prestabilit am evoluat la ignorarea verdictelor reale – un progres îndoielnic care demonstrează că România a învățat să combine cele mai rele aspecte ale ambelor sisteme.
În comunism, măcar se respecta aparența – când partidul decidea că cineva e vinovat, instanțele confirmau supuse. Acum, în era Florin Bănică și Adrian Corbu, nici măcar această coerență perversă nu mai există. Instanțele decid de patru ori că Trustee Capital are dreptate, iar AFM reconsolidează plângerea penală. Este ca și cum am fi combinat arbitrariul comunist cu anarhia post-modernă într-un cocktail toxic de contradicție instituționalizată.
NECULAESCU: PRODUSUL PERFECT AL TRANZIȚIEI EȘUATE
Laurențiu Neculaescu, cu trecutul său interlop și apartenență la clanul Ghenosu, întruchipează perfect fuziunea dintre vechea nomenclatură și noua „elită” post-decembristă. Tatuajele sale mafiote pe un corp de înalt funcționar public simbolizează mai bine decât orice tratat academic eșecul tranziției românești. Sub conducerea sa, AFM a devenit o instituție care operează simultan pe logica partidului unic și pe cea a clanului mafiot.
Deturnarea a 10 miliarde lei pentru campania electorală repetă la scară industrială jafurile pionierilor capitalismului românesc din anii ’90, dar cu o sofisticare birocratică pe care Iliescu și ai săi nu ar fi visat-o. Diferența este că acum avem instanțe care constată ilegalitățile – patru victorii consecutive ale Trustee Capital – dar care sunt ignorate cu nonșalanța cu care Ceaușescu ignora realitatea economică.
TRANZIȚIA DE LA NEGAREA REALITĂȚII LA NEGAREA JUSTIȚIEI
În comunism se nega realitatea obiectivă – producția creștea pe hârtie în timp ce rafturile erau goale. AFM a evoluat – neagă realitatea juridică, plătind cu garanții validate de instanțe pe care le declară frauduloase. Este un salt calitativ în arta negării – de la negarea faptelor la negarea judecăților despre fapte.
Dan Suciu de la BNR continuă tradiția aparatcikului care emite directive indiferent de realitate. Diferența față de comunism este că acum directivele sunt suspendate de instanțe, dar el continuă să le emită. În comunism măcar nu existau instanțe care să contrazică partidul. Acum există, dar sunt tratate ca pe vremea lui Ceaușescu – ca decorațiuni fără putere reală.
CUPLURILE PUTERII: DE LA ELENA ȘI NICOLAE LA LAURA ȘI AURELIAN
Laura și Aurelian Dobre modernizează tradiția cuplurilor de putere din comunism. Ca și ilustrii predecesori, folosesc pozițiile complementare pentru control total – ea în comisie respinge garanțiile validate de instanțe, el fabrică dosare penale împotriva celor care le folosesc. Diferența este că acum operează în plin view al instanțelor care au decis contrariul, demonstrând o aroganță pe care nici familia Ceaușescu nu și-ar fi permis-o.
Aura Anca Roxana Cristea și Ginela Loredana Moldoveanu au preluat rolul activiștilor de partid, dar cu o răsucire post-modernă – în loc să impună linia partidului, impun linia mafiei instituționale care ignoră partidul, guvernul și justiția deopotrivă. Este o evoluție darwiniană a corupției – din slujitori ai partidului în antreprenori autonomi ai abuzului.
JUDICIALIZAREA IGNORATĂ: NOUTATEA POST-COMUNISTĂ
Cele patru procese câștigate de Trustee Capital reprezintă o noutate istorică – în comunism nu puteai câștiga împotriva statului. Dar AFM a găsit soluția post-modernă: lasă-i să câștige, apoi ignoră victoriile. Este o inovație românească în arta guvernării – creezi iluzia statului de drept lăsând justiția să funcționeze, apoi o transformi în teatru absurd ignorându-i deciziile.
Reconsolidarea plângerii penale după patru înfrângeri nu are precedent nici măcar în comunism. Atunci, când pierdeai, măcar recunoșteai formal și găseai alt pretext pentru represiune. Acum, sub Bănică și Corbu, nici această minimă coerență nu mai există – continui să ataci pe același motiv dovedit fals de patru ori.
DE LA SECURITATE LA SECURIZARE JURIDICĂ
În comunism aveai Securitatea care te urmărea preventiv. Acum ai plângeri penale preventive care te urmăresc după ce ai câștigat în instanță. Este o evoluție sofisticată – de la poliția politică la justiția politizată care te hărțuiește nu pentru ce ai făcut, ci pentru că ai îndrăznit să ai dreptate în instanță.
Prejudiciul fictiv de 180 milioane lei este versiunea modernă a „sabotajului economic” – o acuzație fantezistă menținută în ciuda evidenței. Dar în timp ce sabotajul economic comunist măcar avea coerența internă a sistemului, prejudiciul AFM persistă în contradicție flagrantă cu propriile plăți bazate pe garanțiile „frauduloase”.
PARTIDUL PERMANENT ȘI JUSTIȚIA DECORATIVĂ
PSD-ul lui Ciolacu și PNL-ul lui Ciucă au realizat ce nu reușise nici Ceaușescu – să facă justiția simultan funcțională și irelevantă. Instanțele emit hotărâri, Trustee Capital câștigă, dar AFM continuă netulburată. Este apotheoza „democrației originale” – ai toate instituțiile democratice dar funcționează pe logica totalitară.
Comisia de evaluare condusă de Pătru Mihai reproduce perfect comisiile de partid, dar cu o îmbunătățire – în comunism deciziile arbitrare nu erau contestate în instanță. Acum sunt contestate și câștigi, dar comisia continuă imperturbabilă. Este ca și cum am avea procese staliniste dar cu achitări pe care nimeni nu le bagă în seamă.
LECȚIA NEÎNVĂȚATĂ A PROPRIEI ISTORII
România anului 2025 demonstrează o remarcabilă capacitate de a combina ce e mai rău din toate sistemele – arbitrariul comunist, corupția tranziției și cinismul post-modern într-un amalgam toxic. AFM sub Bănică și Corbu nu mai operează nici pe logica comunistă a coerenței totalitare, nici pe cea capitalistă a raționalității economice, ci pe o logică hibridă în care contradicția devine principiu de guvernare.
Plata de 120.000 lei în baza garanțiilor pe care le urmărești penal după ce ai pierdut de patru ori în instanță depășește orice ar fi imaginat Ceaușescu. El măcar pretindea că partidul are întotdeauna dreptate. AFM nu pretinde nimic – pur și simplu ignoră că instanțele i-au dat de patru ori că nu are dreptate și continuă.
CONCLUZIA ISTORICĂ TRAGICĂ
De la Ceaușescu la Bănică, drumul pare lung temporal dar scurt evolutionary. Am înlocuit dictatura partidului cu dictatura găștii, coerența totalitară cu incoerența mafiotă, minciuna sistematică cu negarea haotică a realității juridice. Progresul constă în faptul că acum poți câștiga procese împotriva statului – regresul în faptul că victoriile sunt complet irelevante.
Poate că adevărata tragedie nu este că sistemul comunist a supraviețuit, ci că a evoluat într-o formă mai toxică. Ceaușescu măcar nu permitea instanțelor să îl contrazică. Urmașii săi spirituali permit contrazicerea apoi o ignoră cu superioritate, transformând justiția în teatru absurd unde poți avea dreptate de câte ori vrei, dar nu contează.
Garanția Trustee Capital care este simultan validă (confirmată de patru instanțe) și frauduloasă (în plângerea penală reconsolidată) este monumentul perfect al României post-comuniste – o țară în care adevărul juridic și minciuna administrativă coexistă într-o simbioză grotescă pe care nici măcar Orwell nu ar fi putut-o imagina.
Instalatorii care au crezut că patru victorii în instanță înseamnă ceva au învățat lecția dureroasă a istoriei românești recente: dreptatea este un lux pe care ți-l poți permite doar dacă ai puterea să o impui. Altfel, rămâi cu satisfacția morală a unor hotărâri pe care AFM le folosește probabil ca hârtie igienică instituțională.
ROMÂNIA 2025: SINTEZA IMPOSIBILĂ
Ceea ce face cazul AFM unic în istoria administrativă mondială este capacitatea de a menține o contradicție validată juridic. Alte țări au avut contradicții administrative, dar nicăieri nu s-a atins acest nivel de rafinament în care instanțele confirmă realitatea de patru ori consecutiv, iar administrația continuă să opereze într-o realitate paralelă.
Este ca și cum am fi creat o gaură neagră administrativă în care logica, justiția și bunul simț dispar fără urmă. Bănică și Corbu nu sunt simpli moștenitori ai lui Neculaescu – sunt perfecționatorii unui sistem care a depășit orice model istoric cunoscut de disfuncționalitate instituționalizată.
Când istoricii viitorului vor studia această perioadă, vor rămâne perplecși în fața capacității umane de a crea și menține sisteme care sfidează orice logică. Cum a putut o instituție să plătească cu instrumente pe care le urmărește penal după ce a pierdut de patru ori în instanță? Răspunsul este simplu și tragic: pentru că România a perfecționat arta de a trăi în contradicție permanentă.
De la negarea realității sub Ceaușescu la negarea justiției sub Bănică, drumul a fost scurt. Următorul pas logic ar fi negarea negării înseși – un nivel de abstracție filozofică în absurd pe care probabil îl vom atinge curând. Până atunci, rămânem cu imaginea unei țări în care poți avea dreptate de câte ori vrei în instanță, dar AFM va continua să aibă dreptatea ei paralelă, indiferent de realitatea juridică.
Aceasta este moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare: nu doar o țară coruptă sau incompetentă, ci una care a transformat contradicția din bug în feature, din problemă în soluție, din excepție în regulă. Ceaușescu ar fi fost mândru – am depășit maestrul în arta de a guverna împotriva evidenței.